Art. 262 Legea 302/2004 — Asistența în materie de taxe și accize

Istoricul articolului

Versiunile anterioare ale art. 262 și actele care l-au modificat, de la cea mai recentă.

1. 27.05.2019 – prezentrepublicare

   Motive de nerecunoaștere sau neexecutare

   (1) În afara cazului prevăzut la art. 251 alin. (2), recunoașterea și executarea ordinului de confiscare poate fi refuzată dacă:Asistența în materie de taxe și accize

   a) certificatul prevăzut la art. 249 nu este anexat, este incomplet sau nu corespunde în mod evident cu ordinul de confiscare;

   b) executarea ordinului de confiscare ar fi contrară principiului non bis in idem;

   c) legislația română prevede o imunitate sau un privilegiu care face imposibilă executarea ordinului de confiscare;

   d) drepturile oricărei părți interesate, inclusiv drepturile terților de bună-credință, fac imposibilă executarea ordinului de confiscare, inclusiv acolo unde aceasta reprezintă o consecință a aplicării dispozițiilor prevăzute pentru protecția juridică a drepturilor conform art. 267;

   e) persoana nu a fost prezentă personal la judecata cauzei, cu excepția cazului în care, din certificatul prevăzut în anexa nr. 4, rezultă că:

   (i) a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace,(1) Statul român acordă, în conformitate cu dispozițiile Convenției europene de asistență judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959, asistență judiciară cu privire la ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la consecințele legale în caz de neprezentare; sau

   (ii) având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică și apărarea în fața instanței de judecată au fost realizate în mod efectiv de către avocatul respectiv; sauîncălcările dispozițiilor legale în materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată și în materie vamală.

   (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și i s-a adus la cunoștință că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac și că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;

   f) ordinul de confiscare are la bază proceduri penale cu privire la infracțiuni care:

   – conform legislației române sunt privite ca fiind săvârșite, în totalitate sau parțial, pe teritoriul statului român; sau(2) În cazul în care România este stat solicitant, informațiile și probele obținute de la statul solicitat nu vor fi transmise sau utilizate pentru alte anchete, urmăriri ori proceduri decât cele menționate în cerere, cu excepția cazului în care are consimțământul prealabil al statului solicitat.

   – au fost săvârșite în afara teritoriului statului emitent, iar legislația română nu permite luarea unor măsuri față de infracțiunile care au fost comise în afara teritoriului statului român;

   g) executarea ordinului de confiscare aduce atingere principiilor constituționale;

   h) executarea ordinului de confiscare s-a prescris potrivit legii române, cu condiția ca infracțiunile să fie de competența autorităților române potrivit legislației penale interne.

   i) hotărârea de confiscare a fost pronunțată în temeiul competențelor de confiscare extinse care nu sunt compatibile cu dispozițiile legislației române în materie. În acest caz, hotărârea de confiscare poate fi executată cel puțin în măsura prevăzută de legislația română.

   (2) În cazul menționat la alin. (1) lit. a), instanța poate să stabilească un termen pentru transmiterea sau completarea ori corectarea certificatului.

   (3) Orice decizie de a refuza recunoașterea și executarea este luată și notificată în cel mai scurt timp posibil autorităților competente ale statului de emitere.(3) Asistența judiciară prevăzută în prezentul articol poate fi refuzată atunci când valoarea totală prezumată a taxelor vamale neachitate în întregime ori eludate nu depășește 25.000 euro sau echivalentul în lei ori atunci când valoarea prezumată a mărfurilor exportate sau importate fără autorizație nu depășește 100.000 euro ori echivalentul în lei, cu excepția situației în care, date fiind circumstanțele sau identitatea celui acuzat, statul solicitant consideră cazul ca fiind foarte grav.

   (4) În cazul în care, în practică, executarea ordinului de confiscare este imposibilă deoarece bunul supus confiscării a dispărut, a fost distrus, nu poate fi găsit la locul indicat în certificat sau pentru că locul în care se găsește bunul nu a fost indicat într-un mod destul de clar nici după consultarea statului emitent, instanța informează imediat în această privință autoritatea competentă din statul emitent.Dispozițiile prezentului articol se aplică, de asemenea, atunci când asistența judiciară solicitată se referă la fapte care sunt pasibile doar de o amendă pentru încălcări ale normelor juridice sancționate de autorități administrative și atunci când emană de la o autoritate judiciară.

2. 26.12.2013 – 27.05.2019modificat prin Legea 300/2013

   Motive de nerecunoaștere sau neexecutare

   (1) În afara cazului prevăzut la art. 251 alin. (2), recunoașterea și executarea ordinului de confiscare poate fi refuzată dacă:

   a) certificatul prevăzut la art. 249 nu este anexat, este incomplet sau nu corespunde în mod evident cu ordinul de confiscare;

   b) executarea ordinului de confiscare ar fi contrară principiului non bis înin idem;

   c) legislația română prevede o imunitate sau un privilegiu care face imposibilă executarea ordinului de confiscare;

   d) drepturile oricărei părți interesate, inclusiv drepturile terților de bună-credință, fac imposibilă executarea ordinului de confiscare, inclusiv acolo unde aceasta reprezintă o consecință a aplicării dispozițiilor prevăzute pentru protecția juridică a drepturilor conform art. 267;

   e) din certificatul anexat la ordinul de confiscare rezultă că persoana față de care s-a dispus confiscarea nu s-a înfățișat personal și nu a fost reprezentată de un avocat în cadrul procedurilor care au condus la dispunerea confiscării, afară numai dacă certificatul atestă faptul că persoana respectivă a fost informată personal sau prin reprezentatul său competent, în conformitate cu dreptul intern, cu privire la procedurile juridice, în conformitate cu legislația din statul de emitere, sau dacă persoana respectivă a specificat că nu contestă ordinul de confiscare;persoana nu a fost prezentă personal la judecata cauzei, cu excepția cazului în care, din certificatul prevăzut în anexa nr. 4, rezultă că:

   (i) a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la consecințele legale în caz de neprezentare; sau

   (ii) având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică și apărarea în fața instanței de judecată au fost realizate în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau

   (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și i s-a adus la cunoștință că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac și că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;

   f) ordinul de confiscare are la bază proceduri penale cu privire la infracțiuni care:

   -– conform legislației române sunt privite ca fiind săvârșite, în totalitate sau parțial, pe teritoriul statului român; sau

   -– au fost săvârșite în afara teritoriului statului emitent, iar legislația română nu permite luarea unor măsuri față de infracțiunile care au fost comise în afara teritoriului statului român;

   g) executarea ordinului de confiscare aduce atingere principiilor constituționale;

   h) executarea ordinului de confiscare s-a prescris potrivit legii române, cu condiția ca infracțiunile să fie de competența autorităților române potrivit legislației penale interne.

   i) hotărârea de confiscare a fost pronunțată în temeiul competențelor de confiscare extinse care nu sunt compatibile cu dispozițiile legislației române în materie. În acest caz, hotărârea de confiscare poate fi executată cel puțin în măsura prevăzută de legislația română.

   (2) În cazul menționat la alin. (1) lit. a), instanța poate să stabilească un termen pentru transmiterea sau completarea ori corectarea certificatului.

   (3) Orice decizie de a refuza recunoașterea și executarea este luată și notificată în cel mai scurt timp posibil autorităților competente ale statului de emitere.

   (4) În cazul în care, în practică, executarea ordinului de confiscare este imposibilă deoarece bunul supus confiscării a dispărut, a fost distrus, nu poate fi găsit la locul indicat în certificat sau pentru că locul în care se găsește bunul nu a fost indicat într-un mod destul de clar nici după consultarea statului emitent, instanța informează imediat în această privință autoritatea competentă din statul emitent.

3. 31.05.2011 – 26.12.2013prima formă disponibilă

   Motive de nerecunoaștere sau neexecutare

   (1) În afara cazului prevăzut la art. 251 alin. (2), recunoașterea și executarea ordinului de confiscare poate fi refuzată dacă:

   a) certificatul prevăzut la art. 249 nu este anexat, este incomplet sau nu corespunde în mod evident cu ordinul de confiscare;

   b) executarea ordinului de confiscare ar fi contrară principiului non bis în idem;

   c) legislația română prevede o imunitate sau un privilegiu care face imposibilă executarea ordinului de confiscare;

   d) drepturile oricărei părți interesate, inclusiv drepturile terților de bună-credință, fac imposibilă executarea ordinului de confiscare, inclusiv acolo unde aceasta reprezintă o consecință a aplicării dispozițiilor prevăzute pentru protecția juridică a drepturilor conform art. 267;

   e) din certificatul anexat la ordinul de confiscare rezultă că persoana față de care s-a dispus confiscarea nu s-a înfățișat personal și nu a fost reprezentată de un avocat în cadrul procedurilor care au condus la dispunerea confiscării, afară numai dacă certificatul atestă faptul că persoana respectivă a fost informată personal sau prin reprezentatul său competent, în conformitate cu dreptul intern, cu privire la procedurile juridice, în conformitate cu legislația din statul de emitere, sau dacă persoana respectivă a specificat că nu contestă ordinul de confiscare;

   f) ordinul de confiscare are la bază proceduri penale cu privire la infracțiuni care:

   - conform legislației române sunt privite ca fiind săvârșite, în totalitate sau parțial, pe teritoriul statului român; sau

   - au fost săvârșite în afara teritoriului statului emitent, iar legislația română nu permite luarea unor măsuri față de infracțiunile care au fost comise în afara teritoriului statului român;

   g) executarea ordinului de confiscare aduce atingere principiilor constituționale;

   h) executarea ordinului de confiscare s-a prescris potrivit legii române, cu condiția ca infracțiunile să fie de competența autorităților române potrivit legislației penale interne.

   (2) În cazul menționat la alin. (1) lit. a), instanța poate să stabilească un termen pentru transmiterea sau completarea ori corectarea certificatului.

   (3) Orice decizie de a refuza recunoașterea și executarea este luată și notificată în cel mai scurt timp posibil autorităților competente ale statului de emitere.

   (4) În cazul în care, în practică, executarea ordinului de confiscare este imposibilă deoarece bunul supus confiscării a dispărut, a fost distrus, nu poate fi găsit la locul indicat în certificat sau pentru că locul în care se găsește bunul nu a fost indicat într-un mod destul de clar nici după consultarea statului emitent, instanța informează imediat în această privință autoritatea competentă din statul emitent.